Golul pe care îl provoacă Brexitul în bugetul Uniunii Europene va fi de aproximativ 12 miliarde de euro pe an, începând din 2021, ceea ce va complica şi mai mult negocierile între restul de 27 de state membre cu privire la următorul buget pe termen lung al Uniunii Europene (UE), transmite AFP.

Pentru a rezolva această problemă importantă pentru următorul cadru financiar multianual (2021-2027), Comisia Juncker a venit în luna mai 2018 cu o propunere, înainte de a preda ştafeta noii echipe conduse de Ursula von der Leyen.

Dosarul este acum în mâinile preşedintelui Consiliului European, Charles Michel care a convocat un summit extraordinar în încercarea de a ajunge la un acord între cele 27 de state membre. Acest summit va începe joi, 20 februarie, şi ar urma să intre în prelungiri.

Marea Britanie este un „contributor net” la bugetul european, adică plăteşte mai mulţi bani decât primeşte. Potrivit datelor furnizate de Comisia Europeană, Brexitul va însemna o pierdere de 12 miliarde de euro, în 2021, şi se va ridica la 84 miliarde euro pe o perioadă de şapte ani.

Soluţia preconizată de către fostul comisar european pentru Buget, Gunther Oettinger, viza pe de o parte majorarea contribuţiilor statelor membre şi pe de altă parte reducerea ponderii politicilor tradiţionale ale UE (coeziune, agricultură) pentru a finanţa un buget mai „modern” cu noi priorităţi (mediu, securitate, migraţie, apărare).

Pentru moment, discuţiile stagnează în pofida numeroaselor contacte între Charles Michel şi capitalele europene.

„Am putea să sperăm că Brexitul va fi un şoc. Dar cred că se va reproduce ceea ce era înainte”, a spus Nicolas-Jean Brehon, specialist în bugetul european în cadrul Fundaţiei Schuman.

Prima discuţie se va concentra pe amploarea contribuţiei statelor membre la următorul cadru financiar multianual (2021-2027).

În prezent, există un club al statelor ‘1%’, format din Germania, Austria, Olanda şi ţările scandinave, pentru care bugetul european trebuie limitat la 1% din venitul naţional brut al UE.

„Este evident un prag simbolic, dar este de asemenea şi un prag politic care a fost cerut de germani şi britanici”, subliniază Brehon, reamintind că cele două ţări au fost „primele care au cerut limite mai stricte” în buget.

Potrivit expertului, odată cu Brexitul, Germania pierde un aliat în cadrul negocierilor bugetare. Comisia Europeană, care a propus un prag de 1,114% (adică un buget de 1.134 miliarde euro la preţuri constante în 2018 sau 1.279 miliarde euro la preţuri curente) a tras un semnal de alarmă faţă de o eventuală reducere până la 1%.

Ţinând cont de ieşirea Marii Britanii, bugetul european reprezintă 1,16% din venitul naţional brut al UE. Parlamentul Europeană solicită un prag de 1,3%.

De asemenea, Comisia vrea să profite de Brexit pentru a interzice „rabaturile”. Introduse în anul 1984 pentru Marea Britanie (la cererea premierului Margaret Thatcher, care „şi-a vrut banii înapoi”), în prezent aceste rabaturi se aplică pentru cinci state, printre cele mai bogate din UE: Germania, Danemarca, Olanda, Austria şi Suedia.

„Cele mai bogate state contribuie cu sume mult mai mici în termeni de procent din venitul naţional brut pe cap de locuitor” critică executivul european, care propune o eliminare progresivă pe o durată de cinci ani a rabaturilor.

Nu mai puţin de 18 state membre sunt de părere că Brexitul reprezintă „o oportunitate unică de a reforma şi moderniza” resursele cadrului financiar multianual. „Niciun stat membru nu suferă de un surplus bugetar suficient de mare pentru a putea pretinde un rabat”, susţine acest grup de ţări din care fac parte Franţa, Spania, Italia, Polonia, ţările baltice precum şi Bulgaria, România şi Ungaria.

„Rabaturile nu au avut niciodată drept scop echilibrarea contribuţiilor ci să le aducă în zone acceptabile”, subliniază Nicolas-Jean Brehon.

Perspectiva de a fi nevoie de o strângere a centurii a relansat discuţiile cu privire la necesitatea de a găsi resurse proprii ale Uniunii Europene, pe lângă contribuţiile naţionale. Printre pistele analizate se numără taxarea produselor din import în funcţie de emisiile de carbon, o taxă pe produsele din plastic sau veniturile rezultate de piaţa europeană a certificatelor de poluare. AGERPRES