Odată cu întemeierea universității românești clujene, o serie de voci de rezonanță și de acuratețe filosofică au putut fi auzite prin facultățile locului. Deși istorici, Vasile Pârvan și Nicolae Iorga au dezvoltat, de-a lungul carierei lor, o gândire de factură filosofică, o reflecție vizionară cu privire la istorie și la destinele culturii românești și universale.

Deși oaspeți la Cluj, ambii savanți au fixat astfel jaloanele unei atmosfere de înalte aspirații și realizări și printre tinerii de aici. Dar naveta dascălilor bucureșteni peste munți nu putea deveni permanentă. Mai târziu, către finalul epocii interbelice, Clujul universitar izbutise deja să agonisească pe seama sa o pleiadă neîntrecută vreodată de gânditori de prima mână.

Cel mai rezonant dintre ei a fost, fără îndoială, Lucian Blaga, (1895 – 1961). Format în ambianța universitară a Vienei, el a devenit în timp un filosof activ de mare originalitate, adoptând planul de anvergură al creării unui sistem de gândire propriu, a cărui anvergură și portanță nu au fost încă pe deplin deslușite, în pofida strădaniilor susținute ale exegezei.

Vina acestei relativ lente explorări a meandrelor unei concepții efervescente și profund plastice revine și deceniilor de cenzură ideologică comunistă, când orice tentativă de creație în domeniul idealismului era tratată cu maximă severitate. Abia către finalul dictaturii roșii au putut fi recuperate, treptat, lucrările care întregeau ansamblul lăsat moștenire de Lucian Blaga.

I-a stat alături, deținând el însuși propria catedră, filosoful existențialist D.D. Roșca (1895 – 1980), fost coleg de studii vieneze, dar orientat ulterior către Paris…

Vezi mai mult pe Cluj24.ro