Târziu, când Partidul Comunist Român s-a îndurat să îi dea o șansă de revenire în cultura vie a momentului, la începutul anilor 1960, poetul și filosoful Lucian Blaga a fost invitat să scrie un articol în care să preamărească noile mărețe înfăptuiri ale conducerii de stil sovietic stalinist.

Lucrurile se vor fi învolburat, în acel moment, în sufletul poetului. Nu era prima colaborare cu presa postbelică și nici prima sa ieșire la rampă.

Fusese invitat să susțină o conferință despre Faust al lui Goethe la Biblioteca Centrală Universitară, într-o sală ticsită, cu o audiență revărsată până pe coridor. Chiar și traducerea, privită cu ochi răi de Tudor Arghezi, căruia Mihai Beniuc i-o promisese spre înfăpuire remunerată, a apărut într-o serie de carte prestigioasă dedicată clasicilor literaturii universale.

Dar și într-un caz, și în celălalt, Blaga era doar intermediar pe drumul către o capodoperă, nefiind pus în valoare ca autor original.

Acum însă se punea problema Clujului, orașul pe care geniul său filosofic își pusese definitiv amprenta, locul unde luptase ani și ani pentru a ajunge profesor unifersitar, deținător al unei catedre filosofice.

Nu voia să intre în corul lingușitorilor oportuniști, renunțând la rezerva sa etică față de regimul totalitar de extremă stângă. În același timp, știa cât de greu te poți menține înafara temnițelor politice și nu voia să riște să își lase familia pe drumuri, murind la închisoare.

Nu uita nici durerea din vremea ocupației horthyste a orașului, față de care, oricât de odios ar fi fost, noul regim de stăpânire românească adusese cel puțin înapoi acasă în Cluj limba…

Vezi mai mult pe Cluj24.ro