Spania și-a trăit febra aurului la scurtă vreme după Reconquista creștină și alungarea ultimilor stăpâni mauri din Peninsula Iberică. Atunci s-a iscat printre ostașii aventurieri dornici de îmbogățire rapidă și înfăptuiri mărețe imboldul de a urma calea lui Cristofor Columb spre părți ale lumii neexplorate încă, acolo unde se răspândise zvonul despre existența lui El Dorado, orașul daurit, putred de bogat.

America și-a consumat și ea epopeea aurului la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, când febra aurului i-a făcut pe mulți oameni cu și fără căpătâi să îți încerce norocul în căutarea fabuloaselor filoane de aur capabile să îmbogățească instantaneu un om în zdrențe pentru tot restul vieții lui.

Trebuia ca odată și odată să treacă și România prin acest sindrom al avidității care să traverseze societatea de la un capăt la altul, de la sărac la bogat… Iar acest fapt s-a petrecut îndată după căderea dictaturii, când firile libere și dezinhibate și-au dat drumul înspre toate zările speranței, profitând, nu o dată, de felul de a fi al oamenilor; nu atât de naivitatea lor, cât de nespusa lăcomie care le putea întuneca buna judecată.

În 1992 venea la Cluj din Brașov un contabil anonim cu o idee minunată ce începea să fie pusă în practică: o schemă Ponzi – cum se numesc acest tip de combinații financiare, după numele lui Carlo Ponzi, cel care prin anii 1920 afirmase că poate dubla veniturile clienților săi în numai 90 de zile. Deloc originală, dar foarte nimerită pentru locul și momentul alese, această himeră a prins aripi vaste, acoperind cu ele, pentru o clipă de o magie malefică apreoape întreg cerul României.

…
Vezi mai mult pe Cluj24.ro