Proverbe și zicale româneşti, des folosite în limbajul curent, deseori fără să le înțelegem tâlcurile. Părintele Francisc Doboș a ajutat la explicarea unora dintre ele.

Primul proverb pe care am încercat să îl înțelegem a fost „unde sunt popi mulți, moare pruncul nebotezat”, dar părintele ne-a „driblat” cu eleganță.

„Sunt cuvinte care ne doare. Este pe selecție. Mergeți și căutați-vă duhovnic” – ne-a spus.

La Dumnezeu să te rogi și pe dracul să nu îl superi

Este echilibristica harului: nu te pui cu dracul.

Dacă cineva crede că poate să țină piept și că are putere de la Domnul, diavolul găsește modalitățile să îl păcălească oricând. Eu mă rog la domnul, dar sunt și atât de smerit încât nu mă iau la trântă cu diavolul.

De diavol trebuie doar să fugi și să știi pe cine ai aliat, adică pe Dumnezeu. Nu te iei la trântă cu dracul pentru că e mai șmecher decât putem crede.

Dumnezeu nu bate cu parul, bate cu palma

Fișa postului lui Dumnezeu nu este pedeapsa. Dacă nu e cu parul, înseamnă că nu e pe pedeapsă cu Dumnezeu, nu stă cu caiețelul să își noteze de câte ori am comis-o.

Dacă face apel la palmă nu este doar despre pedeapsă, ci oarecum, cum mulți am fost educați, despre pălmuță. Atunci când am parte de câte o neplăcere sau de câte un lucru rău în viață, este acea palmă care vrea să mă trezească, să mă responsabilizeze și aici parul nu are loc.

Dumnezeu îți dă, dar în gură nu îți bagă

Dumnezeu îmi dă undiță, nu pești.

La început a dat și peștii, Iisus i-a luat pe ucenici și le-a umplut barca cu pești, dar mai apoi i-a trimis la pescuit. Îți dă instrumentele cu care El face minuni, dar cu mâinile noastre.

Dumnezeu este acela care face apel atât la libertatea mea, cât și la capacitățile mele ca El să poată să facă minuni sau să devină prezent în familiile noastre, între prieteni și prin cuvintele și prin capacitățile noastre.

Nu se întâmplă minuni fără noi!

A-L prinde pe Dumnezeu de picior

Este o modalitate omenească de a pune mâna, înseamnă să te simți atât de binecuvântat încât să nu Îi mai dai drumul. Dar în termeni teologici nu este că punem mâna pe Dumnezeu, ci că El mă prinde și mă ține de păr să nu mă scufund.

Mă prinde Dumnezeu de păr și mă scoate să nu mă înec, să nu mă pierd.

El mă prinde, nu eu pe El.

L-am prins pe Dumnezeu de picior înseamnă că mă las vizitat de El în orice condiție de viață, recunosc că m-a vizitat, este sentimentul de recunoștință.

Unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere

Altfel spus, fiecare avem cărțile noastre, cât bine putem face sau cât putem să dăm pomană.

Dacă aș fi Messi, aș putea da mai mult în termeni de monedă.

Dumnezeu cere de la mine atât cât pot să dau. Dar pot să dau timpul meu, pot să dau din capacitățile mele și asta face apel la creativitate.

Înseamnă că Dumnezeu nu este mai exigent decât putem noi să oferim și nimeni nu trebuie să se simtă complexat în fața exigenței harului lui Dumnezeu.

Nu cere mai mult decât putem noi să punem la dispoziție, curajul de a ne pune noi la dispoziție.

Dumnezeu este încăpățânat, face în așa fel încât să îți pună la dispoziție persoane, situații de viață, uneori situații problematice, care mai apoi, chiar dacă plâng sau sunt trist,

Dumnezeu nu o să îmi ceară mai mult din situația respectivă, dar mă va face conștient că, în situația respectivă, cu cărțile respective pot să câștig partida vieții mele. Nu îmi cere să joc alte cărți decât cele pe care le am.

Unde pune omul mâna pune Dumnezeu mila

Mâna noastră poate să devină extinderea generozității și a milostivirii lui Dumnezeu. Aici pot să zic că eu, ca preot, dau dezlegare în scaunul de spovadă, dar este Dumnezeu cel care iartă.

Înseamnă că, dincolo de preoție, când ajutăm cu mâinile noastre, cu cuvintele sau cu gândul, Dumnezeu merge împreună cu gesturile noastre.

Mâinile noastre, gândurile noastre, cuvintele noastre devin prezența lui Dumnezeu, așa cum Ioan Botezătorul era vocea, dar cuvântul era Cristos.

Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții

În termeni de religiozitate, eu pot să devin obstacol pentru oameni, în loc să îi fac o favoare lui Dumnezeu să fluidizeze traficul spiritual, pot să Îl blochez, devenind moralizator, ciocănitoarea spirituală a altarului.

Pot să ajung să blochez oamenii și să se îndepărteze de Dumnezeu și de biserică pentru că eu încerc să îl pun pe Dumnezeu cum bunica punea grăunțele pe gâtul curcilor din curte, cu forța.

Am imaginea cu bătrânica evlavioasă care rupe ușa bisericii și toată ziua e pe la toate liturghiile, dar dacă cumva intră o mamă cu un copil și copilul se mișcă, cade, plânge, imediat simți privirea sfredelitor spirituală a bătrânei care dojenește și unele mame se pot simți judecate.

Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place

Termenul grecesc este kalos - bun și frumos. Noi, în creștinism, de multe ori uităm accepțiunea de frumos. Trebuie să fiu și bun și frumos în același timp. Nu frumusețea instagramabilă, nu frumusețea fardată, nu frumusețea căutată doar de dragul să dau bine, ci frumusețea relațională.

Ceea ce este frumos și lui Dumnezeu îi place înseamnă că nu trebuie să ne neglijăm, să ne delăsăm, trupul nostru este vehiculul inimii noastre către veșnicie.

Celebrăm Crăciunul, adică Nașterea lui Dumnezeu în istoria noastră, Dumnezeu a luat calea noastră și e important ca noi să avem grijă de noi, de viața noastră, de trupul nostru fără să exagerăm.

Astăzi trăim într-o cultură cu multă greutate în extensii, în apariție și atunci putem trăi o umanitate de formă.

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib

Oricâte lipsuri am avea sau oricât de incompleți am fi, până la urmă la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Dincolo de cât de împiedicat spiritual pot fi, la un moment dat Dumnezeu așează lucrurile în așa fel încât dacă te împiedici, nu te lovești prea grav.

Atunci când se întâmplă ceva rău și ești supărat foc, poate că te-a ferit de ceva mai rău.

Toți avem rostul nostru în viață și planul de iubire și de mântuire a lui Dumnezeu.

(sursa: Mediafax)