În 26 octombrie, creştinii ortodocşi îl sărbătoresc pe Sfântul Mucenic Dimitrie, izvorâtor de mir şi mare făcător de minuni. Acesta este considerat în tradiţia populară, ocrotitorul gospodăriilor şi a căminului familial.

Tradiţia populară spune că de Sfântul Dumitru, căldura „intră în pământ”, iar gerul începe să-şi facă simțită prezența.

Dacă Sfântul Gheorghe încuie iarna şi înfrunzeşte întreaga natură, Dumitru desfrunzeşte codrul şi usucă toate plantele.

Vezi și MESAJE de Sfântul Dumitru: Urări și felicitări de „La mulți ani” pentru familie, prieteni sau colegi

Viaţa Sfântului Dimitrie

Sfântul Dimitrie s-a născut în cetatea Solun, adică oraşul Salonic de astăzi, şi provine dintr-o familie nobilă, fiind fiul guvernatorului acestei cetăţi.

Părinţii l-au botezat în taină şi l-au crescut în credinţa creştină, pe ascuns, de teama marilor prigoniri pornite de împăraţii păgâni împotriva creştinilor.

Cu educaţia părinţilor şi harul primit de la Dumnezeu, Dimitrie a propovăduit credinţa, i-a ajutat pe oameni, iar la moartea părinţilor săi şi-a împărţit averea săracilor, a oferit adăpost orfanilor şi văduvelor.

Faptele sale au ajuns la urechile împăratului Maximian, care a ordonat schingiuirea şi aruncarea lui într-o temniţă adâncă şi întunecoasă unde, după alte fapte bune şi binecuvântări a fost străpuns de suliţele soldaţilor la 26 octombrie, anul 303.

Vezi AICI: CALENDAR Ortodox 2022

După 10 ani (în 313), când cultul creştin a fost proclamat religie de stat de către împăratul Constantin cel Mare, pe mormântul Sfântului Dimitrie, creştinii au înălţat o biserică în care Sfântul a făcut multe minuni, ajutând şi vindecând pe cei care veneau să se roage.

Tradiţii şi obiceiuri de Sfântul Dumitru

Sâmedru este numele popular al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Tradiţia orală îl consideră patronul caselor, al păsărilor, animalelor şi deopotrivă garantul soroacelor.

În popor, în noaptea de 25 spre 26 octombrie, se aprindeau focuri în diferite locuri, pentru a alunga spiritele rele, care se considera că bântuie zonele respective.

Cele mai potrivite locuri pentru aceste acţiuni de „purificare”, erau cele din învecinătatea apelor, răspântiile şi în mijlocul satului. Aceste focuri erau cunoscute sub denumirea de „focurile lui Sânmedru”.

Copiii şi tinerii săreau peste vâlvătaia focului, în scop purificator şi de întremare, iar apoi, luau cu ei tăciuni şi-i aruncau prin livezi, pentru a spori rodul pomilor în anul viitor.

Cei tineri sar peste foc, chiuie şi joacă, în speranţa că se vor căsători în curând.

În ziua de 26 octombrie, după ce se întorceau de la biserică, femeile văduve  împărţeau daruri dedicate sufletelor morţilor (grâu fiert, colaci rituali, unt, brânză, lapte, nuci, prune uscate) rostind incantaţii şi rugăciuni pentru iertarea sufletelor celor trecuţi dincolo.

Sărbătoarea Sfântului Dumitru, are conotaţii importante şi pentru păstori, în această zi, ciobanii puteau afla mersul vremii. Ei îşi aşează dulama în mijlocul oilor şi se uită ce oaie se aşează pe ea.

Dacă se va aşeza o oaie neagră, e semn că iarna va fi bună, iar dacă se aşează o oaie albă, iarna va fi aspră.

Sfântul Dimitrie este considerat tutelarul iernii, existând credinţa că în această zi, căldura „intră în pământ” şi gerul începe să-şi facă simţită prezenţa.

În credinţa populară mai există şi ideea că Sfântul Dimitrie ar fi cel care a dat oamenilor vinul folosit la Sfânta Împărtăşanie.

Ziua Sfântului Dumitru mai era considerată, pe vremuri, ziua în care se tocmeau târguri şi vânzări, precum se şi stricau învoieli făcute pe timpul verii.

În calendarul popular se serbează Moşii lui Sâmedru, cunoscuţi şi sub numele de Moşii de toamnă sau Moşii cei Mari, sâmbăta ce precede fiind cea mai mare Sâmbătă a morţilor de peste an.

Aceasta este o datină deosebit de importantă în lumea satului românesc.

Sărbătoarea Moşilor, sau simplu Moşii, este provenită din cultul arhaic al strămoşilor totemici, o temă frecventă în mitologia generală. Moşii se pare că îşi au originea încă din timpul geto-dacilor şi reprezintă de fapt o formă a cultului strămoşilor.

Originea celor mai mulţi „Moşi” este de natură arhaică, fără influenţe creştine, cum ar fi: Moşii de vară, Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene, Moşii de Rusitori, Moşii de Sâmedru, Moşii de flori de mărţişor.

Alţii erau legaţi strict de sărbătorile religioase: Moşii de Arhangheli ( 8 noiembrie), Moşii de Crăciun, Moşii de Ispas, Moşii de Joimari, Moşii de Sânpetru, Moşii de Piftii, Moşii de ajun etc.

Cei mai importanţi atât prin vechime cât şi prin varietatea practicilor cu caracter de ritual sunt cei care corespund anotimpurilor: Moşii de primăvară sau Mucenici, Moşii de vară (sâmbăta ce precede Rusaliile), Moşii de Toamnă ( celebraţi fie la Ziua Crucii, la Sfânta Maria Mică sau de Sâmedru) şi Moşii de Iarnă ( Moşii de Crăciun, sărbătoriţi sâmbăta înainte de postul Crăciunului).