La mijlocul lunii iulie, în judeţul Alba se celebrează o sărbătoare populară cu tradiţie de sute de ani: „Târgul de Fete” de pe Muntele Găina. În trecut, locuitorii din peste 80 de sate ale Apusenilor se adunau pe platoul de la Găina pentru a-şi schimba produsele. Sătenii care urcau pe munte îi duceau cu ei și pe cei tineri, pentru a se cunoaște și, dacă se plăceau, se puteau căsători. Târgul a făcut posibilă întâlnirea şi căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, evitându-se astfel încrucişările dintre rudele apropriate, informează ziarul Alba24.ro

Se spune că târgul există încă de când poporul proslăvea Soarele. Era o întâlnire a tuturor muntenilor risipiţi pe văi, dornici să aducă mulţumire marelui astru pentru roadele pământului. Mai târziu apoi, marele platou de la Găina a devenit locul unde se strângeau locuitorii din peste 80 de sate ale Apusenilor, pentru schimb de produse.

La finele secolului al XIX-lea, sătenii urcau, de cu seară, pe platoul Găinei. Dis-de-dimineaţă, doi delegaţi din partea moţilor şi doi din partea crişenilor trăgeau o linie de despărţire între cele două tabere, astfel încât moţii îşi aşezau merindele în partea de răsărit, iar crişenii în apus.

Acolo se adunau locuitorii din diferite văi ale Apusenilor pentru a-şi schimba produsele. Târgul a făcut posibilă întâlnirea şi căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, evitându-se astfel încrucişările dintre rudele apropriate.

Se zice că mândrele, sperând că îşi găsesc soţ, veneau cu zestrea gata așezată pe cai, iar preoţii săvârşeau cununiile acolo, pe Muntele Găina. Ceremonia era însoţită de cântece şi jocuri cu „strigături”, iar fetele „se luau”, nu se cumpărau. Fetele se pregăteau ani întregi pentru ziua cea mare de pe munte. Fiecare familie, care avea fată de măritat, îşi ridica un cort pe munte, în care scotea zestrea la vedere şi îi aştepta pe peţitori. Nici feciorii nu se lăsau mai prejos. Se adunau însoţiţi de familiile lor şi aduceau ceea ce era mai bun, mai ales o curea frumoasă plină de argint şi aur. Iar după ce îşi alegeau mireasa, urma o „încredinţare“ înaintea publicului, ce consta în schimbarea de năfrămi numite „credinţe“. După încredinţare, se lua prânzul, apoi se încingea hora peste târg, formată din moţi şi crişeni, care îşi adresau tot felul de satire. Din aceste glume, de cele mai multe ori se iscau certuri care degenerau în bătăi sau, aşa cum se zicea, în „nerânduieli“.

La apusul soarelui, însă, toate bune şi frumoase. Oamenii începeau să plece râzând şi glumind. Crişeanul, fiind mai iute la fire şi rău la mânie fiindcă nu şi-a putut vinde oalele, începea să le spargă cu bâta. Moţul, în schimb, dorind ca oalele cumpărate să ajungă mai iute acasă, le dădea de-a rostogolul din deal.

Se zice că mândrele, sperând că îşi găsesc soţ, veneau cu zestrea gata așezată pe cai, iar preoţii săvârşeau cununiile acolo, pe Muntele Găina. Ceremonia era însoţită de cântece şi jocuri cu „strigături”, iar fetele „se luau”, nu se cumpărau. Fetele se pregăteau ani întregi pentru ziua cea mare de pe munte. Fiecare familie, care avea fată de măritat, îşi ridica un cort pe munte, în care scotea zestrea la vedere şi îi aştepta pe peţitori. Nici feciorii nu se lăsau mai prejos. Se adunau însoţiţi de familiile lor şi aduceau ceea ce era mai bun, mai ales o curea frumoasă plină de argint şi aur. Iar după ce îşi alegeau mireasa, urma o „încredinţare“ înaintea publicului, ce consta în schimbarea de năfrămi numite „credinţe“. După încredinţare, se lua prânzul, apoi se încingea hora peste târg, formată din moţi şi crişeni, care îşi adresau tot felul de satire. Din aceste glume, de cele mai multe ori se iscau certuri care degenerau în bătăi sau, aşa cum se zicea, în „nerânduieli“.

La apusul soarelui, însă, toate bune şi frumoase. Oamenii începeau să plece râzând şi glumind. Crişeanul, fiind mai iute la fire şi rău la mânie fiindcă nu şi-a putut vinde oalele, începea să le spargă cu bâta. Moţul, în schimb, dorind ca oalele cumpărate să ajungă mai iute acasă, le dădea de-a rostogolul din deal.

„Petrecerea de despărțenie” a ciobanilor era și un prilej pentru schimb de produse. Cei de la Vidra duceau greble, donițe, pieptare, pungi, obiecte vestimentare din piele de oaie. Ceilalți aduceau țuică de cireșe întoarsă „cum îi trăznetu’ ”, miere cu fagure sau „rozole”, adică sirop de fructe de pădure. După ce trocul lua sfârșit, toți se așezau la masă și se ospătau cu plăcinte, fripturi de găină, slănină și brânză. Sătui, aceștia începeau jocul.

„La Târgul Găinii se suiau de sâmbătă seara, și cât era marginea pădurii, de jur împrejur, erau numai focuri. Le plăcea să urce de sâmbăta seara pentru ca să fie în munte la răsăritul soarelui. Atâta era de frumos. La răsăritul soarelui, toți se ridicau din culcușul lor și se rugau lui Dumnezeu”, mai spunea Elena Pogan.

În 1924, a fost ridicată Crucea Iancului. De atunci și până în ziua de azi, preotul din Avram Iancu urcă la cruce, unde oficiază Sfânta Liturghie, duminică dimineaţa.

Pe Muntele Găina, cei care urcau pentru a face schimb de produse îi duceau cu ei și pe cei tineri, pentru a se cunoaște și, dacă se plăceau, se puteau căsători. „Înțelesul” se făcea pe loc între părinții fetei și ai băiatului, iar de multe ori, cununia avea loc chiar pe munte, oficiată de preoți veniți la eveniment cu această misiune.

Fetele de măritat sau fetele mari care doreau să fie pețite de feciori se pregăteau din timp pentru întâlnirea de pe Muntele Găina. Aduceau zestrea primită de la părinți și rude, împachetată în lăzi de zestre, cât mai frumos sculptate. Localnicii cred că numai aici, pe Muntele Găina, o cununie aduce noroc şi fericire.

Semnificaţia numelui Muntele Găina

Două legende se povestesc la focurile de pe munte despre vârful Găina. Una din ele spune că locuitorii comunei Vidra de Sus, aflată la poalele muntelui, lucrau pe vremuri la băile de aur din munţii Bihariei. Aici, ei tot vedeau o găină de aur ieşind din băi şi mergând să îşi clocească ouăle într-un cuib din vârful muntelui. Au încercat de multe ori să o prindă, dar găina, speriată, a fugit cu tot cu aur în adâncuri. Se spune că de atunci oamenii nu au mai găsit aur în acea zonă şi au încetat să mai sape după el. Muntele a luat numele Găina şi a despărţit, ca şi graniţă naturală, ţinuturile moţilor de cele ale crişenilor.

Cealaltă legendă vorbeşte despre o zână frumoasă şi foarte bogată, care avea o găină ce făcea ouă de aur. Odată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace şi cuminţi, ca să aibă şi ea zestre pentru măritiş. Multă vreme, oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi cereau sfatul şi ajutorul când aveau nevoie. Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra, travestiţi în fete, s-au furişat până la adăpostul zânei, au aflat unde ţine găina cu ouăle de aur şi au furat-o, cu tot cu coşul plin de ouă. Însă, în fuga lor cea iute, cel care ducea coşul l-a scăpat, iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieşului, care şi acum mai are, ici-colo, sclipiri de aur în adânc. Speriaţi, feciorii au ascuns găina în Munţii Abrudului (renumiţi şi acum pentru bogăţia lor în aur).

De atunci, Arieşul poartă în nisipul său fărâmituri de aur. Timp de sute de ani localnicii au scos aur din Arieş cu ajutorul unor instrumente rudimentare. Din păcate, în prezent aurul din bazinul Arieşului nu mai este exploatat.

Legenda a fost purtată şi transmisă şi prin intermediul celei mai mari manifestări populare în aer liber din România. În fiecare an, în cea mai apropiată duminică de 20 iulie (Sfântul Ilie), mii de moţi şi turişti urcă pe platoul muntelui pentru a participa la ”Târgul de fete”.

Pornit iniţial ca o întâlnire între locuitorii satelor răsfirate prin munţi, pentru ca oamenii să-şi găsească mai uşor partenerul sau partenera de viaţă, cu timpul târgul a devenit un prilej de promovare a tradiţiilor populare: a dansului şi a muzicii folclorice. Prima menţiune a Târgului de fete de pe Muntele Găina datează din anul 1816, dar începuturile acestui eveniment trebuie căutate mult în timp.

Pe vremuri, ritualul începea sâmbata seara, când se adunau feciorii. Peste noapte, tinerii cântau şi beau ţuică. În zori, apăreau fetele şi nevestele, şi toată petrecerea se muta pe creasta Găina. Dansul era obligatoriu, ca flăcaii să vadă că fata nu şchiopăta. Se înfiripa şi negoţul: după locul de obârşie, negustorii vindeau fie cireşe şi miere, fie rachiu, fie ciubere sau oale smălţuite. Momentul cel mai important îl reprezenta „târguirea” fetelor. Părinţii puneau pe masă plăcintă, găini fripte, palincă, iar tatăl baiatului se înfăţişa şi începeau „negocierile”. Dacă părinţii cădeau la înţelegere, fata era invitată la joc şi apoi cântărita pe o scândură în balans, la capătul căreia era pusă zestrea.

Legenda Muntelui Găina în varianta scriitorului Ioan Mărginean:

„Cândva, demult, oameni şi zei îşi împarteau deopotrivă cerul şi pământul, lumina şi întunericul, bucuriile şi tristeţile. Aşa se face că sus, la poalele norilor, sub lăcrimarea sfânta arazelor soarelui, rostogolite că un pocal de nestemate peste chipul Muntelui ce străjuieşte şi azi un mănunchi de case din piatră, lemn şi cărămidă, locuiau moţii, stâlpi vii ai albastrului cer troienindu-i cărările ascunse, drumurile, potecile, văile, pădurile, cărările, cu caii lor mărunţi, dar tot acolo îşi avea culcuşul şi-o găinuşă ce făcea ouă de aur şi moţii se mirară cât se mirară, şi-auînceput s-o ocrotească, să-i închine gânduri şi fapte şi cîntece.

Pentru găina lor cu ouă de aur erau în stare să facă moarte de om, astfel că ea se afla în siguranţă dintr-un anotimp în altul.

O singură dată moţii îi vedeau faţa, chipul ei enigmatic şi singuratic, cu aripile deschise peste imensitate.

Era ziua de Sfântu Ilie, în care moţii se adunau că pâraiele în aceeaşi matcă, să-şi spună păsurile, visele, să dea prilej tinerilor copii să se întâlnească, să se îndrageasca şi să-şi propună inimii să se unească pe viaţa, prin căsătorie.

De aceşti tineri se apropia găină, ce cobora de pe ciubul ei nevăzut, chiar pe vârful Muntelui, unde astăzi sălăşuieste întru eternitate Crucea Iancului, bătea o dată din aripi şi se transforma într-o zâna fermecătoare, ce se apropia de tinerii căsătoriţi ţinând un ou de aur în palme şi oferindu-l acestora pentru fericire şi viaţa lungă.

Oamenii şi Muntele aplaudau, se rugau, mulţumeau. În aplauzele lor zâna ridica mâinile spre cer şi devenea Găină, repede acoperindu-se de neprivire. Aşa i-au prins anotimpurile, într-un obicei nestrămutat al iubirii şi încrederii, de aceea Muntele acela semeţ de aproape de 1500 m înălţime s-a numit şi se va numi cât veacurile: Muntele Găina. Numai că armonia dintre ei a fost spartă de-un ochi nechibzuit, care o viaţa întreaga aurmarit să descopere cuibul Găinii să-i fure ouăle de aur. Şi, până la urmă, cu ajutorul diavolului, a reuşit.

Găina, devenită zână tocmai coborâse la altă serbare, pe creastă unui alt munte, să împace locuitorii şi nişte vizitatori neaveniţi şi omul acesta nesăbuit a tabărât pe cuibar, a luat ouăle, le-a ascuns în sân şi-a dispărut.

Întoarsă acasă şi descoperind furtul, zâna s-a supărat foarte, şi a hotarât să părăsească acel loc pentru totdeauna. A ridicat mâinile la cer, a devenit Găină şi-a zburat nevăzută în alt munte. Şi muntele acela era la Roşia Montană. Oamenii s-au supărat, au jelit-o, au implorat-o să se întoarca, dar minunea nu s-a mai întâmplat.

A rămas Muntele Găina, cu vârful acela pleşuv, bântuit de ploi şi crivăţ, de lacrimi şi legenda. Oamenii se întâlnesc mereu cu el, să-l îmblânzească, să-i astâmpere aşteptarea, răbdarea, armonia.

Se spune că hoţul ce furase ouăle a căzut într-o prăpastie şi ouăle s-au pierdut în adânc devenind izvoare, sau vâlve – crăpătură se vede şi azi înecata în nori. Apusenii suferă de-atunci”.

Sursa: Alba24.ro