În satul clujean Bociu a fost inventată, în urmă cu vreo 300 de ani, un fel de limbă proprie. Toţi bărbaţii din satul Bociu erau geamgii, au împânzit toată ţara cu meşteşugul lor cu care îşi câştigau traiul şi, pentru a se putea înţelege între ei, fără să ştie şi clienţii sau autorităţile ce vorbesc, ei au inventat un grai propriu, specific geamgiilor, un argou, o nouă limbă, numită gumuţasca.

Dodu şi Drăgan au inventat gumuţasca

Ioan Goga, un geamgiu celebru din Bociu, declarat de către Ministerul Culturii drept tezaur uman viu, vorbeşte încă de copil gumuţasca şi povesteşte despre începuturile ei.
„Noi, ca meserie, învăţasem o limbă a noastră, a geamgiilor, care, când lucram -că făceam lucări mari, case, blocuri, hale- o vorbeam, ca să nu priceapă clientul.

VIDEO. Băsădeşte cugodu sasfacă mai deapsă. O limbă inventată într-un sat clujean acum 300 de ani se vorbeşte şi azi

Am învăţat o limbă mai aparte, să ne putem înţelege între noi, să nu priceapă clientul. Bătrânii noştri care au început meseria, primii oameni au fost aici Dodu cu Drăganu, cam de vreo 200 sau aproape 300 de ani. În zona asta s-a practicat meseria de geamgiu. În Călata, puţini, în Buteni, tot aşe, puţini, dar bocenii toţi au fost geamgii, şi mărgăuanii. Au învăţat o limbă a lor, ca să nu priceapă clientul. La pâine îi zicea jufă, la carne, huşcă. La ouă, cioicove, la bani hotini.

Vorbeau între ei, când se mai întâmpla că greşeau, că un geam era mai mic şi-l puneai. La căruţă, îi zicea toigă, la cal ţolan. Am învăţat limba asta lucrând împreună cu bătrânii. Când vorbeam să plătească mai scump. Băsădeşte cugodu sasfacă mai deapsă, adică vorbeşte cu clientul să plătească mai bine. Sau asucile mai mischi, adică să laşi mai lesne un pic. A fost bună limba asta, că te puteai înţelege fără să ştie clientul despre ce e vorba, că se mai întâmpla să greşeşti, ori ceva nu era în regulă”, spune Ioan Goga.

Gumuţasca din Bociu, Buteni, Mărgău, Călata

În monografia „Bociu, satul amintirilor” (Nicolae Şteiu şi Adrian Laza), autorii arată că gumuţasca este un argou al geamgiilor din Bociu, Buteni, Mărgău, Alunişu, Rogojel şi Călata, constând dintr-un grup de cuvinte luate din vorbirea populară de la unguri şi ţigani, folosite între ei şi doar de către ei înţelese, pentru a se feri de cei cărora le montau geamuri, dar şi de autorităţi care-i luau la întrebări în legătură cu meseria lor.
„Termenul de gumuţască, după părerea unora, ar proveni de la îmbinarea a două cuvinte, de la înălţimea Golumbăţ, dealul situat între Bociu şi Mărgău, şi de la moţ, nume dat locuitorilor din Apuseni, care purtau părul mai lung şi îl legau la spate ca să nu-i deranjeze în timp ce stăteau aplecaţi la cioplitul grinzilor”, arată Nicolae Şteiu şi Adrian Laza.
Lingvistul Romulus Todoran, în anul 1984, în lucrarea „Contribuţii de diactologie română” spune că acest argou a luat naştere cu scopul ca „geamgii să nu fie înţeleşi de oamenii cu care au de-a face” şi l-a numit „un argou al sticlarilor” folosit pentru a ascunde secretul meseriei, dar şi ca bravadă.

Gumuţasca a ajuns în toată ţara

În cei aproape 60 de ani de meserie ridicată la nivel de artă, tezaurul uman viu Ioan Goga a ajuns să-ţi practice meseria de geamgiu în cam toate zonele ţării. A început s-o practice încă de la 14 ani şi a ajuns cu ea şi cu geamurile sale în zona Craiovei, a Sibiului, şi, la „La vârsta de 12 ani am plecat cu un unchi, cu căruţa cu geamuri, în Bărăgan, la Slobozia Veche. Am umblat o toamnă pe acolo. De acolo am revenit, am făcut patru clase, cum era atunci. Tata era la Craiova, acolo umbla cu geamuri. La 14 ani mi-am făcut buletin şi m-am dus la el, la Craiova. Am umblat cu el vreo lună de zile, până am învăţat cât de cât oraşul. Pe urmă mi-a dat el un diamant mai rău, mi-am făcut rost de o tolbă mică şi mergeam pe stradă strigând „geamuri, geamuri”, „Necică, geamuri, geamuri”. Aşa am început a umbla pe acolo din 1960 până în 1965, la Craiova, dar nu se câştigau bani, că erau săraci oltenii.
Pe urmă, am avut un unchi la Sibiu. Aici se câştigau bani mai bine, că se făcea mobilă şi nu a făcut deloc geamuri şi oglinzi la ele. Aici am început şi făceam geamuri gravate. Acolo s-a schimbat treaba şi am câştigat bani bine. Am stat la Sibiu vreo 13 ani. Făcem gravura pe sticlă cu piatră de şlefuit. Le făceam destul de frumoase. Umblam cu tolba cu geamuri, mergeam în satul ăsta, mergeam în celălalt, până terminam marfa. Când terminam marfa, mă întorceam iar la oraş. Căram în spate cât puteam, cât ducea spatele, 30-40 de kilograme, cu zeci de bucăţi de geamuri. Umblam pe sate, de la Sibiu la Făgăraş, pe toată Ţara Oltului, şi spre Rupea, spre Alba Iulia. Dacă îmi picau zece clienţi, lichidam sticlele.
Pe urmă, în 1969 m-am căsătorit, după ce am făcut armata la Timişoara. Au apărut copiii şi fata trebuia să meargă până în Mărgău la şcoală, 4-5 kilometri. Am zis, gata, plec de aici. Am avut un frate la Bucureşti şi mai multe neamuri pe acolo şi m-am dus acolo. Strânsesem ceva capital şi mi-am luat o căsuţă. Era prin 1979″, povesteşte Ioan Goga.

În toată țara

La fel ca Ioan Goga, consătenii săi din Bociu au împânzit toată ţara cu meşteşugul de geamgii.
„Gumuţasca este folosită între ei ca străinii să nu înţeleagă când stabilesc preţul lucrării. Geamgii ne-au relatat că aceste cuvinte se folosesc de peste 100 de ani, de către cei care cărau cu tolba în spte bucăţi de sticlă de diferite mărimi, când se deplasau câte doi, dar şi mai târziu, când mergeau cu căruţele cu coviltir. Ei s-au răspândit în toată ţara creându-şi anumite zone de lucru.

Geamgii boceni şi-au întins zona de lucru de la Târgu Jiu până în Bucureşti, dar unii au ajuns şi la Ploieşti şi Galaţi. După anii 60 ai veacului trecut s-au stabilit cu micile lor ateliere în oraşe şi-n satele mai mari, iar în Bucureşti au ajuns vreo 80 dintre ei şi şi-au dus şi familiile.

În această etapă aproape toţi erau căsătoriţi cu consătene de-ale lor, dar copiii acestora au urmat în marea lor majoritate cel puţin liceu ori o facultate, au îmbrăţişat şi alte meserii, s-au căsătorit cu loclnice, ceea ce a dus la îndepărtarea de tradiţiile şi obiceiurile de acasă. Şi stfel populaţia satului s-a tot restrâns, accentuându-se fenomenul îmbătrânirii în sat”, arată Nicolae Şteiu şi Adrian Laza în monografia „Bociu, satul amintirilor”.

Tistulaş, gomon, vâenă şi alte gumuţeşti

Tot în monografia „Bociu, satul amintirilor”, Nicole Şteiu şi Adrian Laza prezintă o sumedenie de cuvinte din limba cu care geamgii din zonă se înţelegeau între ei, fără ca cei din anturaj să le înţeleagă graiul.
Printre cuvintele din gumuţască se numără tistulaş (poliţist), gomon (porc), vâenă (popă), spurav (violent), piţule (bani), scărmăneală (bătaie), guzi (regăţeni), gud (bărbat, dar nu geamgiu), gudoaică (femeie, dar nu de geamgiu), milăiţă (femeie atractivă), moţană (organul genital femeiesc), agodite (linişteşte-te).
Alte cuvinte sunt mai specifice strict meseriei de geamgiu, pe care o practicau: tolăuz (geam), toigă (căruţă), cotătoare (oglindă), altal (de la un capăt la altul), hălmaz (diamant),

Marius Avram