Cu precizia unui vultur care se năpusteşte spre pradă din înaltul cerului doamna Livia Lungu apucă cu două degete o mărgea, o măsoră din ochi, o pune la loc şi ia alta, apoi ia un fir de sârmă, o floricică din mătase, un ciob de oglindă, îşi scrutează în gânduri ce culoare au ochii fetei beneficiare, ce culoare are zadia, cugetă câteva clipe şi apoi, cu îndemânare, aşează micuţele obiecte pe cadrul pe care îl are alături şi care va sta ca o coroană pe capul fetei. Aşa a început Livia Lungu, cu toate piesele trebuitoare aşezate împrejur, muruna care i-a fost comandată de o fată din satele învecinate.

Muruna, simbol al puterii regale şi al legăturii cu puterile cereşti

Conform cercetărilor etnologice, muruna a fost semnul puterii regale apoi s-a răspândit ca însemn ce marchează momentul căsătoriei. Coroanele făceau legătura între purtător şi puterile cereşti şi de aceea, la început, era purtată doar de cei iniţiaţi, mai apoi de regi care primeau puterea de la divinitate, iar încet-încet ea s-a răspândit şi la celelalte pături sociale.
Etnologul clujean Sebastian Paic spune că muruna era folosită în zonele din nord-vestul Transilvaniei şi că ea ar fi la bază de origine slavă.
“Ele se poartă în mai multe zone, dar în nordul şi vestul Transilvaniei s-au purtat peste tot, sub forme diferite şi cu denumiri diferite de la zonă la zonă.

Ele erau purtate de fete în primul rând şi mireasa avea iarăşi ceva podoabe de genul acesta. Era o podoabă asociată cu statutul marital şi, după nuntă, după acest moment de trecere, nu le mai purtau femeile măritate.

Cu timpul le-au mai păstrat şi femeile tinere, dar în mod traditional erau purtate de fete. Legat de originea lor e posibil să fie şi o influenţă slavă, toţi slavii din jur o poartă, ucrainenii, ruşii etc.

La ei există podoabe din acestea foarte bogate şi originea la ei poate să fie cultă, pentru că, de exemplu, la nobilimea lor din secolul XVIII există nişte podoabe, un fel de diademe, foarte bogate”, a spus Paic.

Făcătoarea de murune din Huedin

Deşi tradiţia purtării murunelor s-a mai pierdut de-a lungul timpului, există încă persoane care le portă, mai ales la unele momente festive. Iar cum mai sunt persoane care îşi doresc o astfel de podoabă a capului, există şi persoane care încă le confecţionează. Una dintre aceste persoane care confecţionează murune este din Huedin.

Livia Lungu are 68 de ani, este printre puţinele femei care practică acum meşteşugul aflat pe cale de dispariţie şi de vreo 10 ani confecţionează murune, din dragoste pentru cei din familia sa şi pentru portul şi tradiţiile româneşti.
“Murunile sunt podoabe capilare la fete, pe care le puneau pe cap la sărbători, cu costumele populare pe care le purtau, formate din zadie, poale, spăcel, pieptar şi muruna. Astea se purtau mai ales în zona Călatei, Huedin, Hodiş, Morlaca.

Murune făcea soacră-mea şi cumnată-mea. Mai sunt în zonă care fac murune, dar fiecare după gustul, proiectul său, să fie cât mai frumoase pe cap la fetele care le poartă. În ziua de astăzi, fetele mai poartă, dar prea puţin, numai la spectacole şi la unele sărbători. Înainte purtau fetele.

Prima data purtau catrinţe şi pe urmă de pe la 10 ani, până se căsătoreau, la 16, 17 ani, 18 ani, cine îşi permitea îşi făcea murune sau bartă, care era mai simplă, ca o cordeluţă, îmbrăcată în mărgele, flori de mătase, flori de hârtie, cum erau atunci”, explică, pentru Cluj24, Livia Lungu.

Murunele erau foarte scumpe pe vremuri

Pe vremuri, murunele erau scumpe şi foarte puţini şi le permiteau. Azi, ele sunt mult mai ieftine, în jur de 300-600 de lei, în funcţie de materialele din care sunt făcute şi în funcţie de timpul necesar pentru a le face, ţinând seama şi de faptul că pentru o murună sunt necesare două-trei săptămâni, poate şi mai mult. Preţurile diferă însă şi în funcţie de om, de cum îl vede doamna Livia că este, fiindcă, aşa cum spune, nu-i place să ia “pielea de pe om”, deşi ei, de multe ori îi iau pielea la propriu şi o înţeapă instrumentele cu care lucrează, mai ales sârma şi cleştele.
Dar dragostea faţă de tradiţii şi faţă de meşteşugul pe care l-a învăţat în familia sa o fac să meargă mai departe. Aceleaşi imbolduri sufleteşti au făcut-o chiar să-şi extindă preocupările artistice şi să confecţioneze şi cămăşi tradiţionale, diverse componente de costume populare, brâuri, pălării pentru bărbaţi, cu mărgele şi pene de păun etc.
“Dacă mi se pare prea mult, mai las din preţ, că nu-mi place să iau pielea de pe om”, spune, cu bunătate şi cu frică de Dumnezeu, Livia Lungu.

Pregătită pentru ultimul drum în costum popular

Aceeaşi bunătate şi frică de Dumnezeu, precum şi dragostea de portul popular şi de tradiţii, au determinat-o să-şi pregătească din timp costumaţia pentru ultimul drum pe acest pământ.
“Toată lumea îşi face cavou, io m-am gândit să-mi fac trusou, să plec la soţul meu şi la părinţi.

Nu suntem născuţi să rămânem pe pământul aista, şi când ne vine vremea venim în lume şi apoi plecăm. Atunci, io m-am gândit să-mi fac trusoul, mi-am făcut zadie, poale şi ie, ca să fie în ton.

Cu astea vreau să trec dincolo. Şi am lăsat vorbă, primul care a fost informat a fost părintele Adrian Laza, care mi-e prieten foarte bun, mi-e ajutor în toate, mă susţine în toate şi-i mulţumesc. Şi la doamna preuteasă. De când îi cunosc m-am schimbat mult…”, mai spune, cu lacrimi scurgându-i-se pe obraji, Livia Lungu.

Marius Avram