Părintele Francisc Dobos a răspuns întrebărilor MEDIAFAX despre trăirile credincioșilor în an pandemic. Anul 2020 e descris de Francisc Dobos drept provocator și cu noi oportunități. Înainte, oamenii au riscat poate să pierdă esențialul, iar pandemia le-a adus darul de a-l regăsi.

Anul 2020 – provocator și cu noi oportunități. De fapt, poate sunt aceleași oportunități, dar trăite diferit. Adică am fost puși în criză, pentru ceea ce noi trăiam pe pilot automat – aici mă refer și la religiozitate și la participarea la liturghii, la biserică – dintr-o dată s-a închis totul. Dar dacă se închide totul din afară, cum poate să rămână deschisă inima către Dumnezeu, către transcendent, către o întâlnire cu El, știind că nu din vina noastră? Cum rămânem ancorați în Cer? Asta a fost.
Sunt lucruri pe care le-am pierdut, dar ele pot deveni, pentru un credincios adevărat, o oportunitate pentru a purifica propria modalitate de a trăi relația cu Dumnezeu, prin întruparea Cerului în mine, cu biserica. O ocazie de purificare, nu doar de pierdere a unor obiceiuri sau de a ține un post forțat, de a merge la biserică, în pelerinaj sau oriunde. Cel care crede cu adevărat, chiar dacă pierde mult, nu se pierde pe sine și nu îl pierde pe Dumnezeu în această perioadă.

Orice perioadă de încercare poate aduce un „un profit spiritual”

Oamenii au înțeles foarte bine că e o perioadă de încercare, dar orice perioadă de încercare poate aduce un beneficiu și „un profit spiritual”, decât cel pe care îl consideram „căldicel”, acea trăire spirituală care nu era deranjată de alți factori, nici de virus, nici de pandemie, nici de alte restricții și pe care poate – țin să precizez: poate – nu îl prețuiam la adevărata valoare.

Pandemia ca și persecuția religioasă – poate să devină sămânța creștinilor

Pandemia ne face să prețuim nu doar viața spirituală, ci și relațiile noastre omenești, relațiile noastre de familie să le prețuim la adevărata valoare.

Dumnezeu este creativ și creator. Nu El ne-a dat pandemia, dar în orice situație Dumnezeu ne vizitează. Avem ochii minții, ai sufletului, urechea interioară pregătită să Îl putem recunoaște și în mijlocul pandemiei și să nu intrăm în panică când, de fapt, Dumnezeu ne poate câștiga sau ne poate atrage atenția mai mult asupra lucrurilor care chiar contează.

Dacă aș fi putut face mai mult? Nu cred că soluția stă întotdeauna în a face mai mult, ci în a fi mai prezent. Nu înseamnă doar cantitatea, ci o pregătire a oamenilor, a credincioșilor, a celor dragi, a comunităților să fie autentici, ținând cont de realitate. Iar realitatea este de frică, de nesiguranță, de panică. Putem fi autentici acum. Cantitatea nu este și garanția profunzimii, a autenticității noastre. De multe ori a face mai mult ne justifică în fața propriei conștiințe, nu neapărat în fața lui Dumnezeu. A face mai mult „mă face pe mine să intru în poziția lui Dumnezeu, adică să fiu eu, cumva, Dumnezeul vieții mele. A ne lăsa vizitați spiritual de toată această situație, de aceste restricții, mă provoacă pe mine ca preot, îi provoacă pe credincioși: cum ne lăsăm vizitați de Dumnezeu și cum reușim să Îl deosebim, să Îl recunoaștem și să nu îl mai confundăm cu „lucrarea noastră”, adică cu activitățile noastre, cu proiectele noastre. Ele sunt frumoase, ne vom întoarce la ele. De aceea insist: toată această perioadă de pandemie pentru cineva care e într-adevăr pătruns de propria relație cu Dumnezeu – pandemia ca și persecuția religioasă – poate să devină sămânța creștinilor. De fapt, sângele martirilor este sămânța creștinilor. Chiar și perioadele de persecuție aduc acea înrădăcinare în Cer a oamenilor. Ne întoarcem la ceea ce contează cu adevărat.

2021 – oamenii să fie mai profunzi din punct de vedere spiritual. Să ne dăm seama că ceilalți, cu fricile lor, nu sunt împotriva noastră.

Pandemia a adus multă frică și multă nesiguranță. După ce trecem prin nesiguranță – este uman – să nu fie frica și nici nesiguranța cea care să dicteze acțiunile noastre, reacțiile noastre pentru că dacă rămânem doar la frică și nesiguranță devenim o junglă relațională umană și fiecare va încerca să nu se înece el. Ce mai contează dacă se îneacă alții? Când omul crește într-o junglă și fiecare încearcă să trăiască și simte un pericol din partea celorlalți, intrăm în acea dimensiune de devorare, de sfâșiere reciprocă.

După ce trece frică … frica nu trece de la sine – de aici nevoia de Dumnezeu – să ne dăm seama că oamenii ceilalți, cu fricile lor, nu sunt împotriva noastră. Dacă rămânem fără Dumnezeu, fiecare frică ne va face să ne devorăm. Cu Dumnezeu ne dăm seama că celălalt, cuprins de frică, este ca și mine și doar împreună, într-o dimensiune profund spiritual, relațională, puteam depăși toate aceste obstacole.

De fapt, ele pot rămâne, dar noi vom fi diferiți și nu va fi frica cea care să dicteze regulile și reacțiile noastre.

Cine nu va ieși mai puternic, va ieși distrus, chiar dacă va părea că este mai sigur pe el. Dar să evităm o ispită: să nu devenim noi Dumnezeul vieții noastre și măsura vieții noastre. Pentru că atunci, la un moment dat, se termină și entuziasmul și vedem că „magia Sărbătorilor nu funcționează pentru că nu mai ține de noi și de bagheta noastră”.

Nu trebuie să avem pretenția să trăim doar dintr-un make up relațional

Asta nu înseamnă că noi nu vedem unde am ajuns. Ba da vedem, dar nu este totul. Pentru că cine rămâne doar cu „vai, ce an nenorocit am avut, să uităm de 2020” … nu, să nu uite nimeni de 2020. Pentru că niciodată în viață noi nu uităm de nimic. De câte ori spunem „Da, eu vreau să uit de dușmani, de anumite persoane care mi-au făcut rău”. Nimeni nu uită nimic, pentru că există o memorie a lucrurilor negative care cu timpul, dacă nu are o lentilă spirituală, acea amintire ne distruge. A ne aminti de trecut, a ne aminti anul viitor de 2020, înseamnă cum mântuim noi – de fapt, Dumnezeu o face – dar cum facem noi ca Dumnezeu să mântuiască trecutul nostru, acela cu răni și cum cicatricile noastre se pot transforma într-o frumusețe interioară. Nu trebuie să avem pretenția să trăim doar dintr-un make up relațional. Să avem curajul vulnerabilității. Nu suntem Ironmani.

Un moment care m-a marcat în mod deosebit a fost începutul pandemiei, când ne-am trezit că toți au rămas acasă, noi celebram sfintele liturghii cu biserica goală … e… într-un fel. Să știi când Catedrala Sfântul Iosif era arhiplină și deodată să nu fie nimeni, nimeni în fața ta. De fapt, online, poate erau mult mai mulți. Și pandemia are oportunitățile ei. Și perioadele de încercare și de dificultate pot deschide noi oportunități, ca atunci când ne vom întoarce, poate ne vom întoarce mai bine. Foarte multe familii s-au regăsit. Mulți au descoperit probleme, dar foarte mulți au redescoperit ceea ce nu reușeau să prețuiască când aveau de toate. Dar puteam să riscăm să pierdem esențialul atunci. Iată că acum, concentrându-ne pe esențial, poate – și îmi doresc- ca anul viitor să fim mai recunoscători față de Dumnezeu.

(sursa: Mediafax)