Connect with us

EVENIMENT

Să expirăm fără să ne fie teamă că următoarea inspirație nu va mai exista – interviu cu preotul Francisc Doboș

Publicat

francisc

Mediafax publică un interviu despre fericirea în timpul episoadelor dureroase precum cele pe care le trăim de doi ani și întreabă pe cineva care nu predică bucuria, ci o arată. Este un „față în față pandemic” cu preotul Francisc Doboș, îndrăgitul paroh al „Sacré Cœur” din București.

Redăm integral interviul:

Fericirea – pare un cuvânt foarte îndepărtat după doi ani de pandemie. Aș vrea să începem cu o reflecție despre cum ne-a destabilizat pandemia.

Ca orice situație neprevăzută ne-a înfricoșat. Mai apoi, ca să ne salvăm viețile, ne-a încrâncenat și mai apoi ne-a transformat în două tabere. Orice ne poate despărți dacă ne încrâncenăm. Dar dacă avem și o altă abordare ne putem da seama că sunt multe alte motive. Nu doar frica să devină motorul vieții. E vorba despre fericire. Ca să ajungem la fericire, noi ne creăm tot felul de eșafodaje, de sisteme nu doar de fericire, ci și de apărare, crezând că altcineva, un virus, alte persoane, doresc să ne ia fericirea. Nici nu am descoperit-o și noi o apărăm, pentru că adevărata fericire se descoperă prin vulnerabilitate, prin a ne arăta așa cum suntem și de abia după ce suntem noi putem să ne lăsăm întâmpinați de Dumnezeu la Liturghie, întâmpinați și găsiți de prieteni, de familie. Și de multe ori, pentru că în familie ne cunoaștem prea bine, în loc să ne ajutăm, punem sintagme: „tu ești așa mereu”, „tu nu te mai schimbi niciodată” și nu îi mai dăm celuilalt posibilitatea să trăiască ceea ce trăim liturgic acum – Adventul în Biserica Catolică – așteptarea nașterii lui Cristos, care este acum, în timp ce trăiesc. Nu leg fericirea și viața mea doar de momentele liturgice. Ceea ce liturgic celebrez în biserică să devină ACUM, în timp ce eu merg la piață, în timp ce urc în metrou sau conduc prin orașul zăpăcit, chiar și de comportamentul meu. Toți contribuim fie la haosul, fie la armonia din orașul nostru sau din inimile noastre.

 

Ce este, de fapt, fericirea? Răspunsul pare a fi credința, Dumnezeu?

Fericirea poate să vină doar din relații. Dar care este relația care creează veșnicie, stabilitate pentru totdeauna? Înainte de toate relația cu Dumnezeu, evident, pentru că altfel ce ar însemna fericirea pentru cine nu crede în Dumnezeu, pentru cine nu are veșnicie în privire, în atingere, în cuvinte? Toți experimentăm frica, moartea, boala, scapă cineva viu? Nu. Atunci cum putem construi fericirea pe ceea ce nu putem evita, pe boală, pe separare, pe conflicte? Nu pot avea bază pe mine, dar pe Dumnezeu da. Iar la Dumnezeu cine mă conduce? Nu se găsește la supermarket, așa că Îl pot duce eu la supermarket pe Dumnezeu, fără să fac o cruciadă din consumerismul care ne-a distrus fericirea. Avem nevoie de toate, avem nevoie de doză, de echilibru. Ca să trăim o viață fericită avem nevoie de acea acordare a vieții care nu înseamnă încordare și nici delăsare în care eu mi-L gătesc pe Dumnezeu, în care Dumnezeu e doar un fel de atmosferă, luminițe și clopoței. Avem nevoie de atmosferă, dar putem să riscăm să rămânem doar la atmosferă sau să ne umplem doar de aparențe. Am putea descoperi poate în perioada aceasta de pandemie lucrurile care contează. Am avut ocazia să cunosc oameni care sunt bine financiar, care par să aibă tot ceea ce au căutat o viață întreagă și cu toate astea simți un gol acolo, o lipsă. Numai relația, numai Dumnezeu întrupat ne poate da plinătatea. Cum se poate traduce? Dumnezeu întrupat doar la Betlehem? Nu! Dumnezeu întrupat astăzi. În această perioadă în care noi ne pregătim de Crăciun, Biserica ne însoțește cu texte biblice. Cristos îi trimitea pe ucenici să spună că Împărăția Cerurilor este aproape. Întruparea se realizează azi prin acea atingere, să fii aproape de oameni, de situațiile concrete. Nu e dezvoltare personală, un fel de rețete asiatice care nu mai implică întruparea, ci doar mușchii mei, puterea mea de a mă concentra, de a-mi crea o aură de viață în jurul meu, dar se rezumă la mine, mă face un mini-Dumnezeu, pentru că găsesc în mine puterea de a merge mai departe. Clișee. Când nu sunt dătător și izvor de veșnicie. De unde să găsesc această putere dacă nu o primesc? De la Cel care m-a creat, de la Cel care mă iubește, de la Cel care îmi poate pune în suflet, pe buze cuvinte care vindecă, care-i fac pe orbi să vadă. Că există viață în pandemie, există viață acolo unde există conflicte.

Sunt oameni care construiesc imperii financiare, iar mai apoi vor mai mult și nu regăsesc adevărata fericire. Regăsesc adevărata fericire atunci când întâlnesc alte persoane care îi luminează, nu datorită bunurilor pe care le dăruiesc, ci datorită timpului, vieții pe care o implici, a relației pe care o construiești. Cine rezolvă sărăcia omului bogat? O sărăcie relațională, bazată doar pe acumulare, pentru că atunci când ești tu bine nu te caută nimeni decât pentru ceea ce ai, nu pentru tine, nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce posezi și atunci ajungem să fim posedați doar de bunurile noastre. De fapt, doar posedați și deposedați tocmai de fericire, împlinire, de bucuria căminului, de noi înșine și nu ne mai aparținem nici noi. Într-o lume căutătoare de bunuri, eu încerc să devin un toboșar – dacă tot sunt Doboș – care bate toba veșniciei în timp. Să spunem că fericirea este la „îndesufletul” nostru, la „îndeinima” noastră, la îndemâna noastră, să avem curajul lucrurilor simple.

 

Practic, ceea ce spui tu este că fericirea nu este atunci când toate ne merg bine, ci atunci când începem să căutăm un sens, chiar și în pandemie?

Fericirea este atunci când nu ne lipsește Dumnezeu. Nu când avem noi pretenția că Îl avem, ci când nu ne lipsește Dumnezeu din privire, din tonul vocii, din pace. Asta se poate întâmpla și când ai de toate, fericirea poate să existe oriunde, și în bunăstare și în sărăcie. Poate exista fericirea atunci când suferi? Dacă nu îți lipsește Dumnezeu, da. Pentru că faci legătura cu viața veșnică, știind că aici fericiți sunt cei ce plâng, ne spune Mântuitorul. Asta nu înseamnă că noi o să stăm să plângem întotdeauna sau să ne plângem de milă sau doar să devină așa un sport permanent acela de a ne plânge. Nu. Pentru că mă gândesc acum cine sunt cei pe care cu precădere pot să îi ajut? Nu cei care stau la semafor să îmi ceară, adică nu săracii de meserie, ci săracii care nici nu îndrăznesc să vină să ceară, dar simți că sunt săraci economic, însă au acea bunătate, acea gingășie pe care o vezi. Am cât am. Pot să gătesc ceva bun cu ceea ce am în bucătărie, fără să spun că nu am ceva și nu pot să găsesc? Nu. Pot să gătesc și pot să mă gătesc relațional pentru că atunci când gătești cuiva nu te îmbuibi doar pe tine, ci creezi o relație cu cei pe care i-ai invitat. Dacă în viața mea spirituală, de parohie sau de hobby-urile mele reușesc să mă las vizitat de Dumnezeu, să pun oriunde – în bucătărie, pe bicicletă, în avion, în mașină, în persoanele pe care le întâlnesc – atunci Dumnezeu se întrupează astăzi, ia carnea istoriei noastre și ajungem să ne convertim.

 

Nu vorbim deci despre un Dumnezeu revelație, vorbim despre un Dumnezeu relație?

Întotdeauna Dumnezeu este relație, dar relație întrupată. Creștinismul asta predică. Dumnezeu s-a făcut om. Restul este un Dumnezeu la care am acces, este o revelație, dar la noi a luat carnea mea. Este importantă viața noastră, este importantă istoria noastră și atunci noi nu așteptăm doar să scăpăm de pandemie, ci trăim în plinătatea vieții ceea ce ni se oferă. Dacă ar fi trebuit să trăim vremuri de conflicte armate care sunt în alte părți ale globului? Dincolo de ispitirile de care avem parte sau de conflictele noastre relaționale, să îi dăm voie lui Dumnezeu să se manifeste în istoria noastră, să ne convertească, să ne potolească, să ne domolească, să ne așeze, nu doar pe norișori. Până la urmă tot ceea ce poate fi în jurul Crăciunului poate fi un dopaj relațional sau un fel de drog permis. Ne înconjurăm de toate luminițele, de toți Moși Crăciunii – foarte mulți de crăciunițe – dar să nu ratăm Crăciunul, să nu-L ratăm pe Dumnezeu atunci când ne pregătim de sărbătoare. Doar Dumnezeu poate să devină sărbătoarea mea, chiar dacă nu-L conștientizez atât de mult. Altfel mă îmbuib, dar nu Îl las pe Dumnezeu să îmi curgă prin vine.

 

Avem nevoie de curaj ca să fim fericiți?

Întotdeauna. Curajul nu înseamnă să fii doar temerar sau să riști. Curajul înseamnă înțelepciune. Înseamnă și prudență, dar înseamnă și să nu ne mai fie frică, să nu ținem robinetul harului închis, să nu ne ținem respirația. Curaj înseamnă să expirăm, fără să ne fie frică că următoarea inspirație nu va mai exista. E un exercițiu: inspirăm, expirăm în permanență. Nu conștientizăm lucrul acesta. Înseamnă că ceea ce am tras în noi ca viață trebuie să devină o generozitate mai apoi, atunci când expirăm.

 

Eu când mă refeream la curaj mă gândeam la faptul că poate ne este mai ușor să evităm gândurile. Că stăm cu capul aplecat și nu mai vedem lumina.

Da, politica struțului. Înfigem capul în nisipul preocupărilor noastre fără să mai simțim adierea de veșnicie și, de fapt, toată starea de nesiguranță a vieții noastre.
Avem vreo siguranță aici? Că vom scăpa mâine de pandemie? Nu. Nu avem absolut nicio siguranță, nu siguranțele pe care să ne bazăm: contul în bancă, casa, trupul nostru – biologia este neiertătoare – orice fi distrus, dar până ajungem să ne terminăm sau să ne consumăm fizic pe acest pământ putem să construim un imperiu de veșnicie care nu are arme sau dacă are arme sunt arme de iertare, de bunătate. Ce facem în timp ce ne este frică? Aici este marea provocare. Curaj! Asta nu înseamnă că încercăm să devenim martiri, nu suntem nebuni. Suntem cu picioarele pe pământ și cu capul în cer. Asta înseamnă să coborâm cerul și la nivelul picioarelor noastre pentru a da direcție. Asta înseamnă că avem nevoie de un GPS să știm încotro mergem și de multe ori nu trebuie să fugim ca să căutăm alt pelerinaj decât viața noastră. Drumurile pe care le parcurgem zilnic, poate pe acelea trebuie să le redescoperim. Când Cristos spune „anunțați că Împărăția Cerurilor este aproape”. Ah, băi, dar nu mai mi-am dat seama niciodată de lucrul acesta!. Atunci încep să văd, orbul din mine începe să vadă lucruri spirituale, să facă legături cu persoanele pe care le-am văzut într-o altă lumină până atunci, cu șchiopul care șchiopăta relational. Pot să fiu perfect, să fiu fit, dar să fiu ciung, să nu am direcție, să nu pot merge, să fiu paralizat relațional. Am nevoie de această vindecare pe care doar Dumnezeu mi-o poate dărui. Nu îmi dă direct din Cer, mi-o dă tot prin oameni, prin îngeri de carne, care mai apoi mă provoacă și pe mine să devin, la rândul meu, acel înger pentru alte persoane. Nu trebuie să mă compar cu toată istoria, cu toată veșnicia, nu! Încep eu. Dacă eu încep, în jurul meu se creează lumina, în interiorul meu se creează lumina și ajung să nu mai dăruiesc doar frica mea, tensiunea mea și întunericul meu. Avem parte de ele? Da. Suntem păcătoși, dar avem la îndemână toate instrumentele ca să spunem „Te rog iartă-mă” – fie lui Dumnezeu, fie persoanelor -, „îmi pare rău” și să apelăm la tot izvorul de har.

 

Avem prejudecăți în fața fericirii?

Avem prejudecăți față de orice. Că nu am fi capabili, că nu ar fi posibilă fericirea, că gustăm din când în când. Cristos a fost fericit? A murit pe cruce, a suferit, a fost biciuit. Dacă El, fiul lui Dumnezeu, nu a fost fericit, înseamnă că nu a existat fericirea? Cu ce comparăm noi fericirea? De câte ori se poate trezi pe noapte o mama ca să aibă grijă de propriul prunc? E fericită? Cu ce comparăm fericirea? Cu orice lipsă de încercare sau de durere? Fericirea este atunci când primim și când dăruim viață. Are legătură cu viața fericirea, de fapt, cu inspirația și cu expirația. E nevoie de duh sfânt să Îl inspirăm pe Dumnezeu și să-l dăruim pe Dumnezeu. Asta presupune că nu suferim? Ba da. Că nu ne este teamă, că nu ne este frig, că nu ne este foame (nu doar foamea stomacului, ci foame relațională)? Ajungem să pretindem de la oameni fericirea și nu oamenii reușesc să ne dăruiască Infinitul. Evident că Infinitul acesta poate să curgă prin venele noastre și prin gesturile noastre, prin toată vulnerabilitatea noastră, să devenim vehiculul harului, adică al veșniciei. Atunci când suferi poți să vezi doar la 10 centimetri și să observi doar suferință. Când ai privirea veșniciei și vezi până în infinitul Cerului, atunci începi să faci alte legături, care contează, care îți permit să suferi și să dai sens suferinței și să crească perle în acele răni, pentru că perlele așa cresc, plecând de la rană. Așa cum rănile lui Cristos de pe Cruce au intrat în veșnicie, că El a înviat cu semnele cuielor. Nu putea să scape de ele? Noi încercăm să punem filtre peste tot, nu putea să pună și El niște filtre, să-și ascundă acele răni sau să dispară dintr-odată? Nu a făcut-o. Asta înseamnă că Dumnezeu nu este după chipul și asemănarea noastră, ci că noi suntem chemați și suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întotdeauna chemați să redescoperim vocația noastră la veșnicie, o veșnicie pe care să o trăim acum.

 

Tu ai găsit fericirea?

Nu. Nu o găsesc niciodată. Mă găsește ea pe mine, pentru că atunci când o cauți, vei avea toate motivele să spui că „nu, că nu știi”. Te găsește fericirea pe tine. Nu e doar un joc de cuvinte. Evident că este o provocare. Ar însemna că sunt toate lucrurile așa cum mi le-am închipuit eu: că mi-am făcut casă, că mi-am luat mașina, că mi-am anvelopat apartamentul. Sunt lucruri. Bucuria poate fi în lucruri simple. Am găsit fericirea? Nu! O caut în permanență, dar asta nu înseamnă că sunt disperat, că sunt nemulțumit de fiecare prezent, ci că mă las găsit de fericire în fiecare zi a vieții mele. Întotdeauna suntem la limita tristeții, uneori a depresiei, dar bucuria mea să fie o provocare pentru fiecare că poate găsi în interiorul cerului lui acea chemare la plinătate. Dumnezeu devine plinătatea mea și atunci mă face să ies din mine, să nu îmi creez cavou în interiorul apartamentului meu, ci să am curajul să Îi ies în întâmpinare, să am întotdeauna tăria lui Petru, care a vrut să Îl învețe meserie pe Dumnezeu. Asta facem cu Dumnezeu, îi dăm indicații. Când punem acatistul, când facem rugăciunea, spunem „uite, comportă-te așa”, „vindecă-l pe acela”, „omoar-o pe soacra” – ba nu, pe soacra nu, nu e bine să spui lucrul ăsta public. Avem toate indicațiile noastre pe care I le dăruim lui Dumnezeu să îi spunem cum să fim noi fericiți. E un ghiveci. Dacă ar face Dumnezeu după gândurile noastre ce dezastre ar fi! Și cu toate acestea Dumnezeu are capacitatea să se folosească de alți oameni, de alți îngeri – fără aripi, dar cu multă carne sau mai puțină – care să conțină în interiorul sufletului lor pe acea doză de bucurie, de atingere de har care să îmi permită mie să spun: „Wow, dar era lângă mine! Niciodată nu mi-am pus problema în felul acesta”. Asta înseamnă să fiu fericit, nu pe bucăți, nu doar cinci minute, pentru că nu confund fericirea doar cu starea aceea când au explodat focurile de artificii și după aceea iar se face întuneric și ajung iar la disperare. Nu. Pentru că în mintea mea rămâne memoria harului, chiar și când sunt în momentul de suferință.

 

Sunt totuși situații disperate, familii care și-au pierdut pe cei dragi, părinți care și-au pierdut copiii, iar noi vorbim despre fericire. Cum putem să le spunem unor părinți care și-au pierdut copiii că există fericire?

Fericirea se construiește nu doar când dăm de greu, se construiește înainte să dăm de greu. Putem să construim fericirea și când am murit relațional, dar trebuie să vină cineva să ne ia de mână și să ne spună „ieși afară Lazăre”. De ce spun lucrul acesta? Pentru că mă gândesc la situația mea. Tata a murit anul trecut, când nu a apărut vaccinul. A murit de Covid, cu alte comorbidități. Toată familia a avut Covid, eu nu am apucat și cu toate acestea suntem triști? Stăm să ne plângem, să dăm vina pe cineva? Nu. Nu ne-a lipsit nimic. Ne-am pregătit pentru moarte. Mă pregătesc pentru moarte ca să trăiesc bine. Pentru că dacă nu mă pregătesc pentru moarte, să îmi dau seama că sunt temporar pe acest pământ, atunci doar mă anesteziez și îmi creez o fericire ca un drog doar ca să îndepărtez frica de moarte. Moartea va veni. Nu trăim aici veșnic pe pământ, dar mai apoi da, vom trăi. Și ce facem cu relațiile noastre pe care le construim? Ce am făcut cu tata? Ultimii 10 ani a fost bolnav. Am înconjurat fiecare zi, fiecare prânz, fiecare trăire împreună de plinătate. Când vine momentul nu stau să disper. Câteodată acest moment ajunge fără să ne dea semne și atunci este mai greu. Dar aveam vreo garanție că noi vom trece ziua de mâine? Se poate întâmpla orice, dar pot să spun că ceea ce trăiesc acum e plinătate. Ceea ce fac acum este tot ceea ce pot să dau din mine sau ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit. Da. Pentru acei părinți care și-au pierdut copiii sau pentru acei copii care și-au pierdut părinții, l-am pierdut pe tata. De fapt, nu l-am pierdut, l-am câștigat pentru cer. Am plantat cer în timp ce trăia pe pământ și nu doar în inima lui, ci în a mamei, a fraților, a cumnatelor, a nepoților mei. Pentru că moartea face parte din viață, iar viața face parte din veșnicie. La două săptămâni după ce a murit tata, în noiembrie anul trecut, vizitând mormântul, eram doar eu cu frații mei, ce făceam la mormântul tatălui meu? Pe lângă faptul că ne salutam cum îl salutam înainte, facem glumele pe care le făceam înainte, îi povesteam bancuri lui tata și nu suntem nebuni și nici lipsiți de respect. Nu înseamnă că respectul în fața unui mormânt înseamnă acea încrâncenare, seriozitate sau doar lacrimi. I-ar face plăcere celui care a plecat să ne vadă doar bocind? Nu. Chiar dacă ne este dor de cei care au murit, nu înseamnă că îi tot chemăm să ne bântuie, ci că îi ajutăm cu rugăciunea noastră să se așeze mai confortabil în cer.

 

Putem să-i spunem unui părinte care și-a pierdut copilul să fie fericit?

Nu. Nu o voi spune. O voi trăi. A predica nu înseamnă să folosesc doar cuvinte, a predica nu înseamnă doar versete din Biblie, ci înseamnă și tăcere, înseamnă prezență, înseamnă să fiu, să vizitez, să tac, să dau un telefon, să nu încerc să anesteziez, să mă prefac că nu am văzut moartea, să o eschivez. Dar să îi dăm sens, să îi dăm Înviere. E nevoie de timpul doliului, e nevoie de timpul suferinței, nu trebuie să grăbim, dar fericirea se construiește treaptă cu treaptă, har cu har.

 

Unde îl vedem pe Dumnezeu în pandemie?

În chipul celuilalt. Dar de multe ori în chipul celuilalt vedem coarne, diavoli, răutate, încrâncenare. Dar pe Dumnezeu Îl vedem în chipul celuilalt, iar eu îmi doresc ca oamenii să Îl poată vedea pe Dumnezeu și în chipul meu, fără să mă confunde sau fără să mă transforme. Nu putem să le spunem oamenilor să meargă în pelerinaj să îl vadă pe Dumnezeu pe un termopan sau pe o icoană care plânge. Avem nevoie să Îl descoperim pe Dumnezeu, să găsim în relațiile noastre veșnicie. Să fim curajoși, să fim generoși cu timpul nostru, cu sentimentele noastre.


Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să fii la curent cu ce scriem:


EVENIMENT

TRAGEDIE în Neamț. Bărbat de 41 de ani, găsit mort în fântână

Publicat

politia 112 general generic 1000x600

Polițiștii din Ion Creangă, județul Neamț, au fost sesizați sâmbătă că într-o fântână din localitatea Bozieni se află trupul unui bărbat.

Deplasați la fața locului, polițiștii au constatat faptul că cele sesizate se confirmă, fiind identificat trupul unui bărbat, în vârstă de 41 de ani, din localitate Bozieni .

Un echipaj medical a constatat decesul acestuia.

În urma examinării corpului acestuia, nu au fost identificate urme vizibile de violență.

Corpul bărbatului a fost transportat la Serviciul de Medicină Legală Neamţ, în vederea efectuării necropsiei și stabilirii, cu exactitate, a cauzei decesului.

Polițiștii continuă cercetările sub aspectul comiterii infracțiunii de ucidere din culpă.

Citește mai departe

EVENIMENT

FOTO: Mașini zdrobite în urma unui impact violent, în județul Vaslui. Patru victime

Publicat

vaslui3

Accident, sâmbătă după-amiază, pe o șosea din județul Vaslui.

Pompierii intervin cu forțe și mijloace specifice la accidentul rutier produs în localitatea Hârșoveni, comuna Ivănești.

vaslui3

Din primele informații, în accident sunt implicate două autoturisme în care se aflau patru victime.

vaslui2

 

La fața locului se deplasează și o ambulanță aparținând SAJ Vaslui.

Știre în curs de actualizare

Citește mai departe

EVENIMENT

Cum va fi vremea în weekend, în Bucureşti

Publicat

Meteorologii anunţă că în Bucureşti vremea va fi caldă duminică. Valori maxime ajung şi la 9 grade Celsius, dar va sufla vântul.

În intervalul sâmbătă ora 23.00 – duminică ora 8.00, cerul va fi variabil cu unele înnorări în a doua parte a nopții. Vântul va sufla sufla slab și moderat, trecător cu unele intensificări spre dimineață.

Temperatura minimă va fi de -5…-3 grade.

De duminică până luni dimineață, vremea va fi „vântoasă”, dar caldă pentru sfârșitul lunii ianuarie. Vântul va avea intensificări temporare, cu viteze în general de 45…55 km/h.

Cerul va fi variabil cu unele înnorări la începutul intervalului. Temperatura maxima va fi de 8…9 grade, iar cea minimă se va situa în jurul valorii de 0 grade. MEDIAFAX

Citește Romania24.ro pe Google News

Citește mai departe

EVENIMENT

FOTO: Accident FATAL în Tulcea. Un tânăr de numai 18 ani a murit. Alte două persoane băgate în spital

Publicat

tulcea

Accident rutier, vineri seara, pe DN 22 D, în Tulcea.

Din primele verificări efectuate de polițiști la fața locului, a reieșit că un bărbat în vârsta de 42 de ani, din localitatea Greci, județul Tulcea, în timp ce conducea un autoturism din direcția localității Cerna către orașul Măcin, a părăsit drumul, răsturnându-se.

tulcea

 

În urma accidentului a rezultat decesul unui pasager în vârstă de 18 ani, din localitatea Niculițel, județul Tulcea, și vătămarea corporală a șoferului și a unui alt pasager în vârstă de 17 ani, cei din urmă fiind transportați la o unitate spitalicească în vederea acordării de îngrijiri medicale de specialitate.

Bărbatului de 42 de ani i-au fost recoltate probe biologice de sânge, în vederea stabilirii alcoolemiei.

În cauză, polițiștii au întocmit dosar penal și în continuare efectuează cercetări.

Citește mai departe