M-am născut în Caracal, astăzi, feuda „boierului” Doldurea. În timp, „boierul” a purtat alte nume, însă metehnele au fost aceleași: subjugarea unei comunități de către o gașcă politică.

Cei născuți aici au două șanse: să rămână și să înghită nedreptatea, incompetența, jaful și nepotismele, luptând să nu devină sclavii noilor ciocoi politici, sau să plece cât văd cu ochii.

Eu am plecat și, la fel ca mine, au plecat majoritatea colegilor și prietenilor mei.

Puțini au rămas și știu cât de greu le este să trăiască într-un oraș ghidat dintotdeauna de reguli aproape feudale în care primează pedigriul și apartenența politică.

Nu am vorbit niciodată despre asta și nu vorbim între noi când ne reîntâlnim.

Acum, după ani, privind în urmă, cred că a fost un instinct de autoconservare, care ne-a determinat pe foarte mulți să plecăm.

Unii au fugit la câteva sute de kilometri, alții la mii de kilometri, peste mări și oceane.

În subconștientul fiecăruia dintre noi, distanța de orașul natal a fost poate direct proporțională cu dezamăgirea, revolta, deznădejdea.

Acum, Caracalul meu este pe buzele fiecărui român din cauza dramei de la Crevedia și, pas cu pas, ies la iveală secretele murdare ale statului eșuat în care trăim.

Explozia de la Crevedia s-a detonat și în primăria din Caracal, condusă de Doldurea senior, tatăl patronului care deține stația GPL care a nenorocit zeci de oameni.

Nu știu cât de performant a fost ca primar domnul Doldurea, însă el, la fel ca mulți alții, este exponentul feudalizării României.

Îmbogățit până la lehamite, cu încrengături puternice în sfera politică, Doldurea plătește astăzi prețul vanității: și-a dorit să fie primar și acest lucru îi aduce o puternică expunere publică.

Poate, dacă Doldurea nu era primarul PSD din Caracal, fiul său nu ar fi fost expus public atât de mult și poate cazul s-ar fi încheiat fără a plăti cu adevărat pentru această tragedie.

Din fericire, pentru șubreda dreptate din țara aceasta, Doldurea senior și-a dorit să fie primar...

Revenind la Caracal, orașul este doar una dintre sutele sau miile de feude, mai mari sau mai mici, din România, toate fiind la mâna băieților deștepți, noii boieri sau noii ciocoi.

În Caracal și în aceste feude, politicul este în tot și în toate.

Nu poți face afaceri în Caracal și nu poți participa la licitații dacă nu ai prieteni politici sau nu poți să te angajezi într-un post bun, dacă nu ai rude sau cunoștințe bine ancorate politic.

În Caracal, dacă nu ești fiul, fiica, nepotul sau amanta unui ciocoi politic nu prea poți să speri la o viață normală, fără griji, iar evoluția ta socială să fie în raport cu meritocrația și pregătirea profesionale.

Trebuie să muncești ca un rob până îți sari capacele ca să poți obține ce altul primește doar după un telefon dat de tăticul sau mămica la partid.

În cei peste 20 de ani de când am plecat, Caracalul nu s-a schimbat prea mult și parcă metehnele celor care revendică, la fiecare alegeri, scaunul de boier al feudei sunt tot mai rele.

În spatele spoielii numită interesul comunității, sunt interesele unor oameni și grupuri care prosperă subjugând de fapt comunitatea.

Din când în când, Caracalul mai primește o gură de oxigen când presa și opinia publică este trezită de o tragedie ca și cea de la Crevenia sau de un caz precum cel al criminalului Dincă.

În rest, cei care au rămas sunt tăcuți într-o frică ancestrală și se complac că „lucrurile pot fi și mai rele”.

Așa se face că, după Revoluție, caracalenii l-au votat pentru mai multe mandate de primar pe un fost primar comunist și nu s-au oprit până ce acesta nu și-a mutat biroul la închisoare, după o condamnare cu executare.

Acum, România este șocată de faptul că o firmă funcționa de ani de zile fără autorizații, este revoltată că unii s-au îmbogățit prin afaceri cu statul sau fentând statul și, mai ales, românii sunt oripilați de pictura în care noul „boier” Doldurea din Caracal este zugrăvit alături de dinastia Basarabilor.

Dragii mei, aceasta este România feudală. Toate acestea au fost și sunt în jurul nostru, însă ne-a plăcut să dormim liniștiți până acum...

Scriu aceste rânduri cu tristețe și cu un nod în gât.

Mi-aș fi dorit să scriu ceva mult mai frumos despre orașul în care m-am născut, dar cred că este vremea să se vorbească pe bune despre realitatea tristă a localităților-feude din România.

Sunt multe, prea multe pentru o Românie democratică și europeană.

Pentru un moment, recunosc că m-a încercat și un sentiment de teamă gândindu-mă la faptul că, din cauza acestui text, cei dragi din Caracal ar putea fi pedepsiți de noii ciocoi.

Dacă, în peste 20 de ani, eu nu am reușit să scap de această teamă, vă dați seama ce trebuie să simtă cei care trăiesc, astăzi, acolo???

Mă încearcă și un sentiment de revoltă gândindu-mă că dacă eu și colegii mei am fi rămas în Caracal poate am fi reușit să schimbăm ceva. Poate am fi reușit să pornim acea scânteie a schimbării, care să rupă jugul feudal.

Sau poate, astăzi, înghițeam în sec, iar teama mi-ar fi paralizat degetele fără a putea să scriu nici măcar un cuvânt. Poate mă chinuiam, de pe o zi pe asta, să nu cad în iobăgia feudalismului modern...